Certificatul sumerian

Un certificat de naștere irakian sumerian vechi de peste 4.000 de ani.
În cazul în care această mică piesă scrisă cu scriere cuneiformă reprezintă detalii despre certificatul de naștere al unui copil din epoca sumeriană. Acest document identifică genul nou-născutului și numele părinților, pe lângă o amprentă a copilului din lut care reprezintă o amprentă tăcută a piciorului său, datând din anul 2000 î.Hr.
Piesa de origine irakiană a fost găsită în orașul istoric Nippur din guvernarea Diwaniyah din sudul Irakului și este expusă în prezent la Muzeul Universității din Pennsylvania din Statele Unite ale Americii și poate fi cel mai vechi document de naștere cunoscut de lume și istorie.

Standard

Misterul din jurul Japoniei

Am mai scris despre nenorocirile pe care le-o făcut Japonia în cel de-al doilea război mondial, dar simt nevoia sa scriu din nou.
Nu pot sa accept ca împăratul nipon n-a fost tras la răspundere pentru toate nenorocirile pe care le-o făcut în China, Manciuria și Coreea!
A măcelărit sute de mii de chinezi. Armata niponă a abuzat zeci de mii de femei, dar niciodată soldații japonezi nu au răspuns în fața legii.
Mii de coreeni au fost siliți de armata niponă sa muncească în condiții inumane pe o insulă coreeană. Mulți dintre aceștia si-au pierdut viața acolo. Și ce sa vezi, desi toți criminalii de război au plătit, imparatul nipon nu doar ca a scăpat cu viață, dar a și rămas pe tron!
Io așa ceva nu pot sa accept. Io înțeleg ca învingătorii scriu istoria și ca decid pe cine condamna sau nu, dar e imoral ce au făcut aliații după terminarea războiului. Nu știu ce anume au negociat cu japonezii, dar io sper ca mai devreme sau mai târziu, sa răspundă toți pentru crimele de război din cel de-al doilea război mondial!

Standard

Planorul lui Tutankamon

In mormântul lui Tutankhamon s-a gasit un planor destul de elaborat.
Planorul este proiectat în așa fel încât el să se poată înălța folosind o masă de aer ascendent, iar apoi să poată plana pe distanțe foarte lungi până la găsirea următoarei mase de aer ascendent si tot asa. A decolat din Egipt si a aterizat pe campiile de la Nazca. imposibil?
Descoperirea a fost considerată atât de importantă de guvernul egiptean încât a fost înființat un comitet special format din oameni de știință de vârf pentru a studia obiectul. Acest tip de planor va rămâne în aer în timp ce poate transporta o sarcină utilă enormă. Această abilitate este dependentă de forma curioasă a aripilor și de proporțiile acestora. Un tip similar de aripi curbate sunt implementate pe avionul Concorde, oferind avionului o ridicare maximă fără a reduce viteza acestuia. În acest context, pare destul de incredibil faptul că cineva, în urmă cu peste 2000 de ani, din orice motiv, a conceput un model de dispozitiv zburător cu caracteristici atât de avansate, care necesită cunoștințe destul de extinse de aerodinamică. Nu existau lucruri precum avioanele în aceste vremuri, ni se spune de unii „arheologi și istorici”. Dar acest caz pare a fi o excepție, trăind în mijlocul paradigmei destul de neimaginative și rigide a științei contemporane. De asemenea, este necesar să subliniem că egiptenii sunt cunoscuți că au realizat aproape întotdeauna modele la scară de proiecte și obiecte pe care au planificat să le creeze sau să le construiască.
Dr. Stephan Weisz a declarat : „În lumina informațiilor culese din suluri, vedem acum că planorul era de fapt replica unei navete spațiale. Și tocmai o astfel de navă spațială s-a prăbușit cu Tut la bord. ” Dumnealui și un coleg, egiptologul Conrad Vetsch, au spus că un sul egiptean recent descifrat descrie o civilizație avansată tehnologic, existentă dincolo de propria noastră planetă „în vastul ocean negru al spațiului”.
Dr. Seth Rausch, istoric german afirma: „Nu mă îndoiesc că egiptenii au fost în contact cu extratereștrii”

Standard

Castelul Sturza


Castelul Sturdza de la Miclăușeni, comuna Butea jud. Iasi cunoscut și sub denumirea de Palatul Sturdza, este un castel în stil neogotic construit in sec. XVII, recladit in 1752 si sec. XIX între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturza și soția sa Maria, în satul Miclăușeni, la o distanță de 20 km de Roman și 65 km de municipiul Iași. În prezent, se află în proprietatea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și este inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2010.

Standard

Incendiul provocat de Nero

19 iulie: Marele incendiu din Roma, provocat de împăratul Nero.
În ziua de 19 iulie a anului 64 d.Hr. un incendiu deosebit de violent va izbucni la Roma și va devasta timp șapte zile cea mai mare parte a oraşului. A rămas un mister ce sau cine a declanșat acest incendiu, deși mulți au afirmat că însuși împăratul Nero este vinovat de producerea acestei calamități. De altfel, Nero a fost considerat unul dintre cei mai degeneraţi împăraţi romani, ce a dus o viaţă extrem de extravagantă și căruia îi plăcea ca mii de oameni nevinovați să fie târâți în arenele circurilor și omorâți în urma unor spectacole grotești. Cunoscut drept împăratul care „cânta la liră în timp ce Roma ardea”, Nero a fost împăratul roman care a persecutat cel mai mult pe creştini, iar în nebunia lui, ajunsese să-și lumineze aleile propriului palat cu torțe vii reprezentate de creștini înveliți în suluri de bumbac îmbibat în ulei. Se spune că strigatele lor de durere reprezentau sursa de inspirație a împăratului și se afirmă că ar fi dat foc Romei doar pentru a o putea descrie într-o poezie. Faptul că împăratul să fie cel care a incendiat Roma, este o ipoteză destul de plauzibilă, odată ce Nero era cunoscut pentru instabilitatea lui psihică, știindu-se că el era cel care și-a omorât tatăl adoptiv, împăratul Claudiu, pe mama sa Agrippina, precum și pe soția sa, Octavia, reușind ca în final să-și ia propria-i viață. Cert este că „Marele incendiu din Roma” a izbucnit la niște antrepozite situate în apropierea Circului Mare, apoi aţâţate de un vânt puternic, flăcările au urcat cu iuţeală spre cartierul Palatin, apoi au coborât în cartierele aşezate de-a lungul colinelor Quirinal, Viminal şi Esquilin, întinzându-se apoi în tot orașul. Locuitorii Romei înnebuniţi de spaimă se vor împrăștia prin oraş într-o înghesuială de nedescris, fiecare încercând să-şi salveze viaţa. Gărzile de noapte și soldaţii ce aveau sarcina stingerii incendiilor, dar și numeroși locuitori ai orașului nu au putut opri incendiul ce se va dezlănţui asupra orașului timp de şapte zile, iar atunci când în sfârșit va fi stins, Roma nu va mai fi decât un oraș de ruine. Nu se cunoaşte numărul total al victimelor, dar unele voci afirmă ca au pierit în aceste incendiu peste o sută de mii de cetățeni romani, la aceste vieți omenești adăugându-se un număr impresionant de clădiri, numeroase opere de artă și zeci de mii de manuscrise aflate în bibliotecile publice. La fel ca multe alte incendii care au distrus importante orașe în acele timpuri și cel al Romei va avea nenumărate consecinţe datorită distrugerilor pe care le-a produs și va rămâne în istorie ca fiind unul dintre cele mai mari dezastre ale perioadei antice.

Standard

Revanșa Daciei

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii inalte la titlul de popor ales.

În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vreo dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii..etc.
Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 – 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa… chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista).

Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tracic şi abia mai târziu in spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Începând cu anul 1995, dupa studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.
Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 Î.C, se construieşte în Tracia Nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).

Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.
Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor, (Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord-Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale, etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.
România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii.”

Bibliografie:

  • Augustin Deac – Istoria Adevărului Istoric
  • P.L.Tonciulescu – Ramania, paradisul regăsit
  • Nicolae Densuşianu – Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5
  • Cornel Bârsan – Revanşa Daciei
Standard

Lungul șir de abuzuri prin care a trecut femeia în decursul istoriei

Uitându-ma în istorie, e cumplit de revoltător prin câte a trecut femeia de vreo 5000 de ani încoace. La începuturi femeia a fost liberă, iubea pe cine voia, putea avea harem de bărbați daca voia mușchii ei, era războinică, tribul se invartea în jurul ei.
A început sa piardă din drepturi odată cu dorința de dominare a bărbaților.
Când a fost inventată instituția căsătoriei, drepturile femeii au dispărut complet, iar ea a început sa fie tratata ca pe o ființă sub umană.
Femeia era considerata proprietatea barbatului.
Încă din adolescenta, mai ales în familiile regale și cele nobile, tânăra femeie era folosita uneori pentru a încheia alianțe politice intre diverse regate sau clanuri de nobili.
Femeia n-avea dreptul sa își decidă singura drumul în viața și sa se mărite din dragoste, familia sa formata din părinți și frați, decidea cu cine sa se căsătorească.
Sigur, nici băieții din familii de nobili nu aveau mai multa libertate când venea vorba despre căsătorie. Familia decidea și în cazul lor cu cine sa se căsătorească.
Monarhii, în special cei din asia, aveau de obicei soție oficiala care era considerata regina, iar copiii săi puteau emite pretenții la tron, dar si zeci de concubine.
Au fost cazuri când unii monarhi aveau câte 200 de concubine.
Majoritatea erau foarte tinere. Daca regelui i se punea pata pe fata unor nobili sau pe oricare alta din regat, indiferent ca ca el avea 50-60 de ani, iar ea nici 20, dădea ordin sa fie transformată în concubina sa.
Statutul unei concubine nu era cu mult diferit de cel al unei slujitoare care se năștea intr-o familie de sclavi. Regele trecea pe la ea când avea chef, iar ea nu avea voie sa încurce cu vreun alt barbat, căci era vai de ea daca se afla.
S-a întâmplat cazuri când concubinele au reușit sa ajungă regine, dar asta datorita inteligentei și comploturilor puse la cale împreună cu oficiali de la curte dornici de mai multa putere.
Ca sa fiu drept, nu doar femeia a fost tratata atât de degradant, ci și țăranii și alte categorii de oameni. Asta e istoria universală a lumii, nu o putem schimba. Istoria e plina de abuzuri!
Acum am căzut în alta extremă, una a feminismului dus la extrem.
De la niște idei nobile, s-a ajuns în situația ca femeia sa fie exploatată și taxată de aceeași elita a lumii, dar fără sa fie conștientă de ceea ce i se întâmplă. A fost manipulata sa muncească și sa plătească taxe, dar au manipulat femeia atât de pervers, încât ea crede ca prin munca își asigura independenta.

Standard

Ioan Vodă Cel Viteaz

Ioan Vodă cel Viteaz- un strălucit domnitor.

Ioan Vodă cel Viteaz susținea că este fiul domnului Ștefăniță, deci strănepotul lui Ștefan cel Mare. Fiindcă mama sa fusese armeancă, i se mai spunea Armeanul. De o statură şi forţă impunătoare – în bătălia de la iezerul Cahul a tras singur un tun după el – cu darul vorbirii, a fost iubit de soldaţi, care-i admirau vitejia, curajul şi deopotrivă de poporul de rând, care vedea în el un apărător. Mulți boieri și o parte din cler nu l-au sprijinit în războaiele cu turcii și de aceea în cronici l-au înfățișat ”călcător de lege” și tiran, de unde a primit și supranumele de ”cel Cumplit”.

În tinerețe, Ioan Vodă cel Viteaz stătuse ceva vreme prin Polonia, Crimeea, la hanul tătăresc, ajunsese și la Moscova unde își întemeiase familie, soția dăruindu-i un fiu. O perioadă se aflase și la curtea împăratului german. Într-un final se stabilește la Constantinopol. Pe timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu şi celei a lui Bogdan Lăpuşneanu, el se află în exil, în insula Rhodos. Aici, se ocupă cu negoţul de pietre preţioase de pe urma căruia strânge o mare avere. În Imperiul Otoman și-a făcut relații la dregătorii imperiali și harem. Cheltuind 220.000 de galbeni a reușit să obțină mazilirea lui Bogdan Lăpușneanul și să ia tronul Moldovei la sfârșitul lui februarie 1572. La scurt timp are loc o tentativă a boierilor de a-l înlătura de la domnie. Răzbunarea va fi cruntă(de unde și supranumele de ”cel Cumplit”), trădătorii executați, iar averile vor intra în posesia domniei. Ce s-a întâmplat cu averile condamnaților? Domnul i-a sprijit pe micii stăpâni de ocine(propietăți). Din 83 de acte interne, 41% sunt pentru răzeși(numiți oficial slugi domnești, cetași sau indicați nominal), 34% pentru boierii și dregătorii mijlocii sau urmași ai lor. Doar 13 % sunt pentru mănăstiri și 7% pentru dregătorii mari. Ioan Vodă cel Viteaz a fost cel dintâi care a făcut secularizarea averilor mănăstirești.

Un act din 1599 ne spune limpede: ”când a luat Ioan voievod toate satele mănăstirilor”. Care era motivul? Mănăstirile prin privilegiile primite de la alți domnitori se sustrăgeau de la plata dărilor către vistieria de la Iași. Cu Biserica a avut oricum o relație tensionată. Egumenul Iacob Molodeț al mănăstirii Slatina și preotul Cozma au fost îngropați de vii, iar fostul mitropolit Gheorghe de la Neamț a fost ars pentru ”vina de sodomie și patimă de bani”. De teama domnitorului, mitropolitul Theofan a fugit peste munți cu trei călugări, luând cu sine ”multă avuție, ughi de aur(galben maghiar) și alți bani mulți”. Atenția domnitorului s-a îndreptat spre întărirea economiei. Deoarece negustorii moldoveni aveau de suferit de pe urma fluctuației monetare(în special la schimburile cu Polonia), a emis în 1573 o monedă de aramă, numită ”akce”, întrucât se dorea egală ca valoare cu asprul otoman, care purta denumirea respectivă în turcește. Această monedă avea pe avers chipul voievodului, cu legenda slavonă ”oteț Moldovei” (părintele Moldovei). Pe revers avea anul 7081 de la facerea lumii(1573) și inscripția ”akce g(ospod) hereghie Moldovei”, adică numele monedei și sintagma ”monetăria domnească a Moldovei”.

Luptele cu turcii

În februarie 1574 turcii trimit la Ioan Vodă ordin să dubleze haraciul. Petru, fratele domnitorului Alexandru al Valahiei, promisese că va da 80.000 de galbeni în loc de 40.000, iar sultanul se gândise să-i ceară la rândul său tot atâta lui Ioan. Voievodul convoacă sfatul domnesc. Le spune că au de ales între dublarea haraciului- după care ar fi urmat cu siguranță alte cereri- și lupta împotriva păgânului. Domnul spune că personal nu are niciun interes, deoarece nu el plătește suma cerută, dar îl doare inima de țară. Făgăduiește să lupte până la final. ”Așa Ion Vodă umplând pre toți cu nădejde, cu glas mare strigară că lângă dânsul vor peri toți” și jură pe Evanghelie. În ajutorul Moldovei, conform cornicilor, au venit doar 1.200 de cazaci zaporojeni, care destul de probabil erau de fapt polonezi. La oaste e chemată toată țara care răspunde negreșit. Ioan Vodă cel Cumplit o înzestrase la nivelul marilor armate ale vremii: 30 de tunuri obișnuite, 80 de tunuri mari, aruncătoare de ghiulele. Pretendentul Petru Șchiopul, fratele său Alexandru și cu o oaste turcească și muntenească încep în aprilie 1574 să se îndrepte spre Moldova.

În dreptul satului Jiliște, la est de Focșani, voievozii din Valahia sunt interceptați de Ioan Vodă și bătuți în chip rușinos. Domnul Moldovei îl timite pe Vintilă, fiul lui Pătrașcu cel Bun, să ocupe Bucureștiul și să ia domnia. Acesta reușește, dar după patru zile, o parte din boierii lui Alexandru Vodă se întorc, îl prind, îl ucid, iar capul său este atârnat de poarta Curții domnești. Între timp, Ioan Vodă cucerește Brăila, fără cetate însă. Armata moldoveană pornește spre Chilia și Cetatea Albă. Are loc o luptă în care turcii iar pierd, scăpând doar 1.000 dintre ei. Urmează cucerirea Tighinei, dar din nou, cetatea nu poate fi luată. Nici măcar un atac al tătarilor nu îi poate zădărnici planurile lui Ioan Vodă. Cetatea Albă este și ea luată din mâinile turcilor, dar la fel, fortăreața rezistă. Victoriile lui Ioan au mare răsunet la Constantinopol. Selim hotărăște o expediție de proporții împotriva rebelului. La oștile otomane se adaugă contingente muntene și tătărești, astfel că efectivul lor se ridică la cica 60.000 de războinici. Pentru a împiedica inamicul să treacă Dunărea pe la Isaccea, domnul Moldovei îl trimite pe Ieremia Cernăuțeanul, portarul Sucevei, cu o oaste. O primă tentativă de trecere a fluviului de către turci se pare că a fost respinsă de moldoveni. Intervine însă trădarea. Petru Șchiopul îl cumpără pe Ieremia cu 30.0000 de galbeni.

Portarul Sucevei se întoarce în tabăra lui Ioan Vodă și dă informații mincinoase cu privire la efectivele inamice pe care le raportează la cel mult 30.000, poate chiar 10-15.000. Pe baza indicațiilor lui Ieremia, acompaniat de surle și trâmbițe, Ioan Vodă își îmbărăbătează oștenii și pleacă la luptă. Lângă iezerul Cahulului, lângă Oblucința, are loc o luptă pe 10 iunie 1574. Ghinionul a făcut ca Ioan Vodă să nu ”prindă limbă„ adică prizonieri din avangarda otomană înfrântă, pe care ar fi putut să-i interogheze și să obțină informații corecte. Înainte de luptă a avut loc un episod demn de a intra în istoria militară a lumii. Moldovenii, îngrijorați de numărul mare al dușmanilor, îl întreabă pe domnitor cifra exactă a otomanilor. Acesta răspunde: ”Îi vom număra în luptă”. În ajunul bătăliei, doi mari vornici trec în tabăra turcească. A doua zi, când se dă semnalul luptei, altă parte a boierimii, în frunte cu Ieremia portarul Sucevei, pleacă steagurile și punând cușmele în vârful sulițelor și săbiilor trec de partea dușmanului. Dacă raportul inițial era estimat de 1/1, acum era de cel puțin 3/1 în favoarea otomanilor.

Turcii îi pun pe trădători în prima linie astfel încât la cel dintâi atac ei sunt secerați de artileria moldoveană. Un al doilea efort are același rezultat. ”Și multă moarte s-au făcut în ambele părți, că nu era a călca pre pământ, ci pre trupuri de om. Și așa mai apoi de aproape se bătea, că și mâinile le obosiseră, și armele-și scăpau”. Lupta era atât de crâncenă, încât combatanții nici nu mai puteau ține sabia în mână de oboseală. Are loc un scurt răgaz. Se pornește însă o ploaie puternică și se udă praful de pușcă. Dacă până atunci artileria făcuse un prăpăd nemaivăzut de turci, acum otomanii atacă în plin avânt. Domnul moldovean nu se sperie și cu un detașament pătrunde vitejește în liniile inamice și distruge 60 de tunuri. Fapta permite oștii moldovene să se retragă în ordine. În satul Roșcani, pe vârful unui deal, voievodul își așează tabăra. Inamicul ia cu asalt poziția, dar e respins. Armata moldoveană începe să sufere de sete. Roua culeasă cu bucăți de pânză, nu era suficientă. Ioan Vodă, vrând să-și cruțe oastea, se predă, astfel pe 14 iunie 1574. Ahmed-Pașa, comandantul otoman, jură de șapte ori pe Coran, iar Petru pe Evanghelie că îi vor lăsa pe cei asediați să plece liberi la casele lor, iar pe voievodul lor îl vor duce nevătămat în fața sultanului.

După ce își ia rămas bun de la ai săi, domnitorul se deplasează la cortul căpeteniei otomane unde răspunde în turcește acuzațiilor aduse. Acolo, cu toată garanția jurămintelor, marele ușer împărătesc Cighaleg Zade Iusuf, un italian renegat, îl înjunghie, decapitează, iar trupul îi este legat de patru cămile și rupt astfel în bucăți. ”Cazacii” sunt atacați, dar aceștia pier vitejeșete până la ultimul. Tătarii sunt îndemnați să prade ”de n-au fost niciodată mai mare pustietate în țară decât atuncea”. Capul domnitorului a fost ținut de poarta Curții domnești alături de acela al lui Vintilă. Bucățile trupului nu se știe unde au fost duse. Lupta dintre Ioan Vodă cel Viteaz și Imperiul Otoman a fost asemuită de cronicarul Azarie cu o ”mică păsărică lipsită de pene, care vrea să se apuce în luptă cu o parăre cu aripi mari, zbor repede și mâncătoare de carne”. Dincolo de acțiunea nereușită și oarecum naivă(neavând aliați puternici) a lui Ioan Vodă cel Viteaz de a scutura jugul otoman, domnitorul moldovean rămâne o personalitate complexă și contradictorie, ale cărui lumini și umbre conturează aspectele eroice și tragice din istoria românilor.
Sursa: istorie pe scurt.ro

Standard

Istoria Japoniei

Istoria scrisă a Japoniei a început cu cele Douăzeci și patru de Istorii, o colecție de texte istorice chineze din secolul I d.Hr. Există totuși dovezi ce arată că oamenii au locuit pe insulele japoneze începând cu paleoliticul târziu. După ultima eră glaciară (circa 12.000 î.Hr.) ecosistemul arhipelagului japonez a adăpostit dezvoltarea umană.

Periodizare
Succesiunea și cronologia perioadelor din istoria Japoniei sunt tributare calendarului nipon. Modelul lui a fost luat după cel folosit odinioară în China (începând cu anul 140 î. Hr.), adoptarea făcându-se în Japonia sub domnia împăratului Kotoku, în anul 645. Alcătuirea calendarului urmează sistemul numelor erelor (nengo). Două sau mai multe ere alcătuiesc o perioadă; numele unei perioade se stabilește, în principiu, după cel al capitalei, reședință a suveranului, și marchează începutul unei domnii mai importante. Numele erelor sunt alese în funcție de evenimentele majore din viața țării, indiferent dacă au un caracter fast sau nefast. De pildă, o urcare pe tron, o perioadă de prosperitate, stabilirea unei reforme sau o calamitate naturală pot fi pretexte pentru a fixa numele unei ere. Numărul anilor cât durează o eră este variabil.

Epoca medievală cuprinde o perioadă de șapte secole, începând cu secolul al XII-lea și încheindu-se cu anul 1868. În Japonia a existat o perioadă istorică relativ îndelungată în care conceptul de stat era foarte vag. Unificarea clanurilor și stabilirea unui stat centralizat în Japonia a avut loc abia în anul 646 sub domnia împăratului Kotoku (645-654).

Japonia iese din Evul Mediu odată cu perioada Meiji sau a „Guvernării luminoase” (1868-1912); ea marchează intrarea Japoniei în epoca modernă. Ultimul șogun, Tokugawa Yoshinobu, a fost răsturnat în anul 1868, iar împăratul Meiji (1867-1912) a fost repus în drepturile lui de conducător al națiunii. Saigo Takamori, liderul forțelor imperiale, și Katsu Kaishu, liderul forțelor șogunale, s-au întâlnit și au negociat predarea pașnică a puterii.

Preistorie

Topoare de piatră șlefuită, descoperite la Hinatabayashi .site-ul B, orașul Shinano, Nagano. Dateaza din perioada Pre-Jōmon, din anii 30.000 i.e.n.Sunt expuse la Tokyo National Museum
Preistoria este acea porțiune din trecutul uman care precede documentele scrise și poate fi cunoscută doar prin cercetarea arheologică. Era preistorică în Japonia începe în epoca pleistocen (era glaciară), când grupuri umane de pe continentul asiatic au ocupat pentru prima dată arhipelagul japonez, și durează până în primele secole ale erei noastre, când fapte din Japonia au început a fi menționate de către istoricii dinastiilor chineze. Perioadele pe care arheologii le folosesc, în mod tradițional, pentru a împărți istoria Japoniei, sunt subdiviziuni arbitrare ale trecutului țării, limitele acestor perioade fiind în mod frecvent schimbate de noile descoperiri arheologice.

Perioada paleolitică (kyūsekki jidai), numită și perioada preceramică, este caracterizată prin rămășițe materiale, în special unelte formate prin cioplirea pietrelor, datând dinainte de anul 10.000 î.Hr.. În literatura de specialitate există o mare controversă referitoare la data când această epocă începe, adică momentul în care oamenii au ocupat pentru prima dată insulele japoneze; sfârșitul acestei perioade este marcat de primele elemente de olărit neolitice. Factorii geologici și naturali formează un fundal important pentru studiul culturilor din pleistocenul japonez. În primul rând, ordonarea cronologică a rămășițelor din paleoliticul japonez se bazează pe informații referitoare la stratificația solului. În al doilea rând, schimbările climei și scăderea nivelului mării au alterat în mod dramatic aspectul și forma țării, fiind necesară astfel interpretarea dovezilor arheologice. De-a lungul pleistocenului târziu, insula Hokkaido (nordul Japoniei) era o continuare a câmpiei cu climă rece a Siberiei; pe când schimbarea climei era mai puțin simțită în sudul Japoniei. Scăderea nivelului mării a expus recifurile de pe coastele de vest ale Japoniei, formându-se astfel legături periodice, mai ales între anii 20.000-18.000 î. Ch., între peninsula Coreea și insula Kyushu (sudul Japoniei) precum și cu vestul insulei Honshu (centrul Japoniei). Diferența climatică din aceste zone și faptul că erau legate cu diferite părți ale continentului asiatic a fost cauza pentru care în nordul și sudul Japoniei s-au format, de-a lungul paleoliticului, sfere de cultură separate.

Primele artefacte ale paleoliticului japonez au fost descoperite pentru prima dată de către arheologul amator Aizawa Tadahiro, în anul 1946. Începând cu această dată, în Japonia au fost descoperite mai mult de 1.000 de situri arheologice datând din pleistocen. Marea majoritate a acestor situri oferă doar o privire de ansamblu asupra perioadei, dar recent au fost descoperite câteva rămășițe arheologice care aduc noi elemente referitoare la această perioadă. Câteva situri au păstrat unelte din os sau rămășițe animale care pot ajuta la reconstruirea peisajului paleolitic, dar cu toate acestea se cunoaște prea puțin despre modul de viață al locuitorilor arhipelagului. Situri în care stratificarea solului din perioada paleolitică să fie clară, precum cel de la Nogawa din regiunea Kantō, sunt rare, fiind totodată dificilă datarea acestor situri prin metoda carbonului. Stabilirea cronologiei culturilor are, deci, tendința să se bazeze pe analiza detaliilor și a tipologiilor artefactelor din piatră atribuite acestei perioade. Denumirea de „paleolitic timpuriu” a fost dată unui mic număr de unelte neșlefuite, mai vechi de 30.000 de ani, unele dintre ele datând poate din ultima perioadă interglaciară (100.000-70.000 î.Ch.). Descoperite în Peștera Fukui și Sozudai din Kyushu, precum și în tumultul Kanto aparținând sitului Iwajuke și Hoshino (aflate în nordul câmpiei Kanto) aceste unelte neșlefuite au fost comparate cu cele descoperite în Zhoukoudian (Chou-k’ou-tien) și alte situri din nordul Chinei. „Poduri de pământ” scoase la iveală de scăderea nivelului mării ar fi putut permite contactul uman între China și Japonia, dar cercetătorii nu au căzut încă de acord asupra perioadei în care insulele japoneze au fost locuite pentru prima dată. Mulți arheologi japonezi și străini neagă vehement vechimea uneltelor, stabilită în primul rând prin asimilare cu cele de pe continentul asiatic. Rămășițele paleoliticului târziu (cca. 28.000 – cca. 10.000 î.Hr.) sunt în mod dramatic diferite de cele din paleoliticul timpuriu. Aproximativ după anul 28.000 î.Hr. se observă o creștere rapidă a numărului culturilor arheologice, timp în care uneltele din piatră din nordul Japoniei sunt fabricate folosind o nouă tehnică de șlefuire, bazată pe folosirea uneltelor ascuțite, asemănătoare celor folosite de către oamenii din Eurasia în paleolitic. Însă mici diferențe există în tehnica de prelucrare a acestora, semnificația acestor diferențe fiind interpretată diferit de către oamenii de știință, rezultând păreri contrare referitoare la relațiile Japoniei cu continentul, în paleolitic. Una din teorii interpretează noul tip de unelte ca un produs al dezvoltării, propunând astfel ideea că Japonia a format o cultură aparte, cu toate că nu a fost izolată de continent. O altă școală de gândire vede această inovație, în domeniul fabricării uneltelor, ca o infuzie din exterior, prin legătura cu continentul. Au existat legături de netăgăduit între Hokkaidō și Siberia, iar asemănările între artefacte sugerează că Japonia de sud a avut contacte cu zonele ce azi desemnează China de nord și Manciuria. În mod evident, a avut loc și o dezvoltare independentă de influențele exterioare, iar relativa sărăcie de date arheologice pentru regiunile continentale face dificil studiul asemănărilor dintre rămășițele materiale din arhipelag și cele de pe continent. Dacă înrudirea culturilor din paleoliticul japonez este neclară, la fel de puține lucruri se pot spune și despre modul de viață al oamenilor care au locuit în această perioadă pe teritoriul actual al Japoniei. Oamenii din paleolitic probabil au ocupat zone întinse pe coastele Japoniei, expuse la scăderea nivelului mării în timpul ultimei perioade din pleistocen. Oricum, nivelul de astăzi al mării a inundat aceste zone, limitând accesul cercetătorilor la culturile arheologice care au supraviețuit până astăzi în zonele de câmpie și deal. Aceste culturi se pare că au fost create de mici grupuri migratoare care aveau diferite activități bazate în special pe vânătoare și cules. Uneltele de calitate din piatră erau schimbate cu altele de la mari distanțe; de exemplul roca vulcanică, obsidianul, care se găsea în prefectura Nagano a fost prelucrată de grupuri aflate la periferia Tokyo-ului de azi. Se pare că o caracteristică a acestei perioade a fost uniformitatea culturilor pe zone largi.

Perioada paleolitică este, deci, caracterizată de trei elemente: scăderea nivelului mării și formarea de așezăminte pe coastele Japoniei, legătura dintre arhipelag și continent și perfecționarea uneltelor din piatră.

Articol principal: Perioada Jomon.

Un vas din Perioada Jōmon medie (3000 – 2000 î.Hr.)
În perioada Jōmon (cca. 8.000 î.Hr. – cca. 300 î.Hr.) principalele ocupații sunt identificate cu vânătoarea și culesul, iar ca o caracteristică a arhipelagului japonez, utilizarea frecventă a resurselor marine. Din punct de vedere literal, numele acestei perioade provine din cuvintele jo=împletitură și mon=ornament.

Populația indigenă

Populația indigenă se numește „ainu”. Numărul lor nu este clar, dar în insula Hokkaidō sunt ca. 24.000). Aceștia trăiesc azi în sudul insulei Sahalin, în arhipelagul Kurilelor și în nord-vestul insulei Hokkaido. Posedau o organizare socială patriarhală și poligamă și aveau o religie bazată pe cultul ursului.

Originile civilizației japoneze se pierd în negura timpului. În mod tradițional, se consideră că Japonia a fost fondată de împăratul Împăratul Jimmu pe 11 februarie 660 î.Hr.. Aceasta este numai versiunea istoriei japoneze datând de la primele înregistrări scrise din secolele al VI-lea respectiv al VIII-lea când țara a adoptat alfabetul chinez. În această perioadă mai mulți împărați se luptau pentru putere. Cu scopul de a-și legitima pretențiile la tron ei au comandat poeților de curte să scrie mai multe colecții de poeme în care pretindeau că au moștenit puterea direct de la zeița soarelui Amaterasu (care a rămas încă cea mai venerată zeița a panteonului Șintoism), cu medierea nepotului ei Ninigi lui Împăratului Jimmu, despre care se afirma că este unul dintre strămoșii familiei imperiale japoneze. Acest mit propagandistic a fost preluat de istoricii din secolul al XIX-lea și a devenit un pilon fundamental al ideologiei naționaliste japoneze Kokutai.

Izvoare chineze mai credibile descriu o țară Wa condusă de mai multe familii – fiecare având zeități proprii. Studii recente de antropologie arată că strămoșii japonezilor par să fi emigrat din Siberia ori Polinezia.[necesită citare]

Articol principal: Perioada Yayoi.

Un clopot datând perioada Yayoi.
Perioada Yayoi (cca. 300 î.Hr. – cca. 300 d.Hr.) desemnează momentul în care agricultura ia o amploare deosebită, culminând cu apariția primelor forme de organizare politică în unele zone ale arhipelagului. De asemenea utilizarea bronzului și apoi a fierului contribuie mult la dezvoltarea societății japoneze. Aceste noi tehnologii fuseseră aduse în Japonia din Coreea și s-au răspândit către est numai până la orașul Nagoya. Estul Japoniei a continuat să se bazeze mai mult pe vânătoare, deoarece terenurile nu erau foarte prielnice pentru agricultură. Perioada Yayoi a fost numită după situl arheologic din Tokyo, unde au fost descoperite pentru prima oară produsele olăritului japonez. Cromatica predominantă a acestor vase erau tonurile de oranj pal .

Această perioadă este urmată de perioada Kofun sau Yamato (cca. 300-700), trecându-se astfel într-o nouă perioadă a istoriei, protoistoria.

Perioada paleolitică (înainte de 8000 î.Hr.)
Perioada paleolitică (kyūsekki jidai), numită și perioada preceramică, este caracterizată prin rămășițe materiale, în special unelte formate prin cioplirea pietrelor, datând dinainte de anul 10.000 î.Hr.. În literatura de specialitate există o mare controversă referitoare la data când această epocă începe, adică momentul în care oamenii au ocupat pentru prima dată insulele japoneze; sfârșitul acestei perioade este marcat de primele elemente de olărit neolitice. Factorii geologici și naturali formează un fundal important pentru studiul culturilor din pleistocenul japonez. În primul rând, ordonarea cronologică a rămășițelor din paleoliticul japonez se bazează pe informații referitoare la stratificația solului. În al doilea rând, schimbările climei și scăderea nivelului mării au alterat în mod dramatic aspectul și forma țării, fiind necesară astfel interpretarea dovezilor arheologice. De-a lungul pleistocenului târziu, insula Hokkaido (nordul Japoniei) era o continuare a câmpiei cu climă rece a Siberiei; pe când schimbarea climei era mai puțin simțită în sudul Japoniei. Scăderea nivelului mării a expus recifurile de pe coastele de vest ale Japoniei, formându-se astfel legături periodice, mai ales între anii 20.000-18.000 î. Ch., între peninsula Coreea și insula Kyushu (sudul Japoniei) precum și cu vestul insulei Honshu (centrul Japoniei). Diferența climatică din aceste zone și faptul că erau legate cu diferite părți ale continentului asiatic a fost cauza pentru care în nordul și sudul Japoniei s-au format, de-a lungul paleoliticului, sfere de cultură separate.

Primele artefacte ale paleoliticului japonez au fost descoperite pentru prima dată de către arheologul amator Aizawa Tadahiro, în anul 1946. Începând cu această dată, în Japonia au fost descoperite mai mult de 1.000 de situri arheologice datând din pleistocen. Marea majoritate a acestor situri oferă doar o privire de ansamblu asupra perioadei, dar recent au fost descoperite câteva rămășițe arheologice care aduc noi elemente referitoare la această perioadă. Câteva situri au păstrat unelte din os sau rămășițe animale care pot ajuta la reconstruirea peisajului paleolitic, dar cu toate acestea se cunoaște prea puțin despre modul de viață al locuitorilor arhipelagului. Situri în care stratificarea solului din perioada paleolitică să fie clară, precum cel de la Nogawa din regiunea Kantō, sunt rare, fiind totodată dificilă datarea acestor situri prin metoda carbonului. Stabilirea cronologiei culturilor are, deci, tendința să se bazeze pe analiza detaliilor și a tipologiilor artefactelor din piatră atribuite acestei perioade. Denumirea de „paleolitic timpuriu” a fost dată unui mic număr de unelte neșlefuite, mai vechi de 30.000 de ani, unele dintre ele datând poate din ultima perioadă interglaciară (100.000-70.000 î.Ch.). Descoperite în Peștera Fukui și Sozudai din Kyushu, precum și în tumultul Kanto aparținând sitului Iwajuke și Hoshino (aflate în nordul câmpiei Kanto) aceste unelte neșlefuite au fost comparate cu cele descoperite în Zhoukoudian (Chou-k’ou-tien) și alte situri din nordul Chinei. „Poduri de pământ” scoase la iveală de scăderea nivelului mării ar fi putut permite contactul uman între China și Japonia, dar cercetătorii nu au căzut încă de acord asupra perioadei în care insulele japoneze au fost locuite pentru prima dată. Mulți arheologi japonezi și străini neagă vehement vechimea uneltelor, stabilită în primul rând prin asimilare cu cele de pe continentul asiatic. Rămășițele paleoliticului târziu (cca. 28.000 – cca. 10.000 î.Hr.) sunt în mod dramatic diferite de cele din paleoliticul timpuriu. Aproximativ după anul 28.000 î.Hr. se observă o creștere rapidă a numărului culturilor arheologice, timp în care uneltele din piatră din nordul Japoniei sunt fabricate folosind o nouă tehnică de șlefuire, bazată pe folosirea uneltelor ascuțite, asemănătoare celor folosite de către oamenii din Eurasia în paleolitic. Însă mici diferențe există în tehnica de prelucrare a acestora, semnificația acestor diferențe fiind interpretată diferit de către oamenii de știință, rezultând păreri contrare referitoare la relațiile Japoniei cu continentul, în paleolitic. Una din teorii interpretează noul tip de unelte ca un produs al dezvoltării, propunând astfel ideea că Japonia a format o cultură aparte, cu toate că nu a fost izolată de continent. O altă școală de gândire vede această inovație, în domeniul fabricării uneltelor, ca o infuzie din exterior, prin legătura cu continentul. Au existat legături de netăgăduit între Hokkaidō și Siberia, iar asemănările între artefacte sugerează că Japonia de sud a avut contacte cu zonele ce azi desemnează China de nord și Manciuria. În mod evident, a avut loc și o dezvoltare independentă de influențele exterioare, iar relativa sărăcie de date arheologice pentru regiunile continentale face dificil studiul asemănărilor dintre rămășițele materiale din arhipelag și cele de pe continent. Dacă înrudirea culturilor din paleoliticul japonez este neclară, la fel de puține lucruri se pot spune și despre modul de viață al oamenilor care au locuit în această perioadă pe teritoriul actual al Japoniei. Oamenii din paleolitic probabil au ocupat zone întinse pe coastele Japoniei, expuse la scăderea nivelului mării în timpul ultimei perioade din pleistocen. Oricum, nivelul de astăzi al mării a inundat aceste zone, limitând accesul cercetătorilor la culturile arheologice care au supraviețuit până astăzi în zonele de câmpie și deal. Aceste culturi se pare că au fost create de mici grupuri migratoare care aveau diferite activități bazate în special pe vânătoare și cules. Uneltele de calitate din piatră erau schimbate cu altele de la mari distanțe; de exemplul roca vulcanică, obsidianul, care se găsea în prefectura Nagano a fost prelucrată de grupuri aflate la periferia Tokyo-ului de azi. Se pare că o caracteristică a acestei perioade a fost uniformitatea culturilor pe zone largi.

Perioada paleolitică este, deci, caracterizată de trei elemente: scăderea nivelului mării și formarea de așezăminte pe coastele Japoniei, legătura dintre arhipelag și continent și perfecționarea uneltelor din piatră.

Originile civilizației japoneze
Originile civilizației japoneze se pierd în negura timpului. În mod tradițional, se consideră că Japonia a fost fondată de împăratul Împăratul Jimmu pe 11 februarie 660 î.Hr.. Aceasta este numai versiunea istoriei japoneze datând de la primele înregistrări scrise din secolele al VI-lea respectiv al VIII-lea când țara a adoptat alfabetul chinez. În această perioadă mai mulți împărați se luptau pentru putere. Cu scopul de a-și legitima pretențiile la tron ei au comandat poeților de curte să scrie mai multe colecții de poeme în care pretindeau că au moștenit puterea direct de la zeița soarelui Amaterasu (care a rămas încă cea mai venerată zeița a panteonului Șintoism), cu medierea nepotului ei Ninigi lui Împăratului Jimmu, despre care se afirma că este unul dintre strămoșii familiei imperiale japoneze. Acest mit propagandistic a fost preluat de istoricii din secolul al XIX-lea și a devenit un pilon fundamental al ideologiei naționaliste japoneze Kokutai.

Izvoare chineze mai credibile descriu o țară Wa condusă de mai multe familii – fiecare având zeități proprii. Studii recente de antropologie arată că strămoșii japonezilor par să fi emigrat din Siberia ori Polinezia.[necesită citare]

Perioada Yayoi (cca. 300 î.Hr. – cca. 300 d.Hr.)
Articol principal: Perioada Yayoi.

Un clopot datând perioada Yayoi.
Perioada Yayoi (cca. 300 î.Hr. – cca. 300 d.Hr.) desemnează momentul în care agricultura ia o amploare deosebită, culminând cu apariția primelor forme de organizare politică în unele zone ale arhipelagului. De asemenea utilizarea bronzului și apoi a fierului contribuie mult la dezvoltarea societății japoneze. Aceste noi tehnologii fuseseră aduse în Japonia din Coreea și s-au răspândit către est numai până la orașul Nagoya. Estul Japoniei a continuat să se bazeze mai mult pe vânătoare, deoarece terenurile nu erau foarte prielnice pentru agricultură. Perioada Yayoi a fost numită după situl arheologic din Tokyo, unde au fost descoperite pentru prima oară produsele olăritului japonez. Cromatica predominantă a acestor vase erau tonurile de oranj pal .

Această perioadă este urmată de perioada Kofun sau Yamato (cca. 300-700), trecându-se astfel într-o nouă perioadă a istoriei, protoistoria.

Perioada Kofun (cca. 300 – 552)
Articol principal: Perioada Kofun.
Curtea japoneză a adoptat oficial sistemul de scriere chinezesc pe la 405. În secolul al VI-lea budismul a pătruns în țară adus de imigranți coreeni. Aceste două evenimente au revoluționat cultura japoneză și au marcat începutul unei lungi perioade de influență culturală chineză. De la stabilirea primei capitale la Nara (ulterior aceasta se va muta la Kyoto) în 710 până în 1867, împărații au domnit doar cu numele, aveau doar o valoare simbolică, căci puterea aparținea nobililor de la curte, regenților sau șogunilor (guvernatori militari ai provinciilor japoneze).

Japonia clasica

Mormantul din Nintoku

Pictură murală din tumulul Takamatsuzuka, Asuka, Prefectura Nara, sec. al VIII-lea
Articol principal: Perioada Asuka.
Cultura și civilizația japoneză a fost influențată de China. Din China va fi adusă, începând cu anul 552, scrierea ideografică chineză. De asemenea, în secolul al VI-lea sunt introduse budismul – care începând cu anul 594 devine religie de stat, artele și științele chineze; se adoptă calendarul chinez. Religia care a avut o influență considerabilă în Japonia medievală a fost budismul de origine indiană. Din budism s-a desprins zen-ul – cuvântul zen derivă din sanscrită (Dhyama) însemnând „contemplație”. Această ramură a budismului propune, în locul textelor sacre, atitudinea contemplativă care îl pune pe om în contact cu substanța absolută a lumii, a naturii.

În urma reformei Taika, promulgată în anul 645, se aplică sistemul de organizare rurală, a familiei și sistemul de taxe chinez. Tot în această perioadă a fost încurajat studiul clasicilor și învățăturii chineze. În secolul al IX-lea influența chineză se atenuează.

Primul act cu caracter „constituțional” pe care l-a avut Japonia a fost „Constituția în 17 articole” (Jūshichijō Kenpō). A fost promulgată în perioada timpurie de consolidare a statului centralizat nipon, adică în anul 604, de prințul Shōtoku, la Asuka. Această „constituție“ (kenpō) nu este propriu-zis o lege, ci mai mult o culegere de precepte morale și religioase adresate slujbașilor guvernamentali. Prin această „constituție”, prințul Shotoku a dorit și a reușit să creeze un stat centralizat și să pună capăt luptelor pentru putere din arhipelag. „Constituția” consfințește stările sociale ale epocii, punând deasupra întregii societăți pe împărat. Intenția prințului Shotoku era de a crea o putere centralizată în care atât pământul, cât și oamenii care-l lucrau, să fie puși sub controlul direct al împăratului, care să obțină veniturile de la clanuri (uji) sub formă de tributuri.

În anul 670 au fost organizate șase compartimente guvernamentale: al populației, al crimelor, al finanțelor, cel militar, cel legal și cel administrativ. Compartimentul populației supraveghea colectarea impozitelor și, împreună cu celelalte compartimente, administra proprietatea imperială și organizarea statală. Se poate spune că formarea statului tributal japonez s-a încheiat în secolul al VIII-lea prin organizarea a opt departamente ale guvernului central, care au fost ulterior desființate.

Denumirea acestei perioade este dată de numele localității în care se afla curtea imperială. Este o epocă extrem de importantă în istoria Japoniei datorită pătrunderii budismului, care a produs esențiale schimbări în civilizația vremii. În anul 552 sosește din Coreea o misiune diplomatică care a adus imagini ale lui Buddha (picturi pe drapele, baldachine sau în sutre; sculpturi). Noua religie a captivat curtea imperială și clasa nobiliară prin fastul ce însoțea slujbele.

În perioada imediat următoare au început să vină din China și Coreea numeroși artiști, cărturari, artizani, călugări trimiși în dar curții imperiale (era mai ușor de trimis oameni care să execute lucrările de artă decât de trimis produsele).

Un eveniment semnificativ al perioadei Asuka este apariția textelor scrise, inexistente până atunci în arhipelag, fapt ce oferea posibilitatea păstrării informațiilor. Apar primele cărți Manyōshū și Kojiki (scrise cu caractere chinezești).

Pictura, artă perisabilă datorită materialului fragil, s-a păstrat doar pe panouri cu caracter religios. Este realizată în lac amestecat cu misuda – un ulei special. Aceste lucrări sunt cunoscute ca aparținând genului de pictură misuda-e. Stilul lucrărilor este foarte abstract, spațiul bidimensional, asemănăntor picturii chineze a Celor Șase Dinastii.

Articol principal: Perioada Nara.

Statuia „Marele Buddha” la Nara, 752 d.Hr.
Heijō-kyō (actualmente, Nara) a fost prima capitală permanentă a Japoniei (când a fost mutată de la Fujiwara-kyō în 710), dar a fost mutată în orașul Heian-kyō (actualmente, Kyoto) în 794 după ce orașul căzuse sub dominația bogatelor temple budiste începând cu ca. anul 750. Atât Nara cât și Heian-kyō au fost construite cu intersectarea străzilor la 90º, după modelul orașului chinezesc Chang’an (actualmente, Xi’an).

Perioada include și cei zece ani când capitala a fost la Nagaoka-kyō (784-794).

Din punct de vedere politic, perioada poate fi văzută ca o luptă pentru putere între clanul Fujiwara și fracțiuni compuse din familiile Tachibana și Ōtomo. Puternicul clan Fujiwara a controlat viața politică a perioadei prin faptul că fiecare împărat s-a căsătorit cu o fiică din clanul Fujiwara, împăratul abdicând apoi de îndată ce avea un fiu, retrăgându-se la vreo mănăstire. Astfel, liderul clanului Fujiwara era totdeauna tatăl-socru al împăratului și autoritate tutelară a moștenitorului legal.

Articol principal: Perioada Heian.

Emaki ca. 1130, o ilustrație a capitolului „Râul de bambus” din Povestirea lui Genji.
Perioada începe când Împăratul Kammu mută capitala la Heian-kyō (actualmente, Kyoto) și se termină când forțele lui Minamoto no Yoritomo le înving pe cele ale familiei Taira. Numele perioadei înseamnă „pace și acalamie”.

Perioada poate fi împărțită într-una timpurie și una târzie, delimitarea fiind cam la mijlocul secolului al X-lea. Perioada timpurie se caracterizează prin încercarea de a reînvigora așa-zisul sistem ritsuryō, sistem în care împăratul deținea puterea politică iar câmpurile de orez erau controlate de administrația de stat. În perioada târzie, contradicții sistemice au permis regenților Fujiwara să domine sistemul politic și așa-numitul sistem shōen (aprox., „moșie”) a devenit forma principală de proprietate a pământului.

Perioada Asuka (552-710)

Pictură murală din tumulul Takamatsuzuka, Asuka, Prefectura Nara, sec. al VIII-lea
Articol principal: Perioada Asuka.
Cultura și civilizația japoneză a fost influențată de China. Din China va fi adusă, începând cu anul 552, scrierea ideografică chineză. De asemenea, în secolul al VI-lea sunt introduse budismul – care începând cu anul 594 devine religie de stat, artele și științele chineze; se adoptă calendarul chinez. Religia care a avut o influență considerabilă în Japonia medievală a fost budismul de origine indiană. Din budism s-a desprins zen-ul – cuvântul zen derivă din sanscrită (Dhyama) însemnând „contemplație”. Această ramură a budismului propune, în locul textelor sacre, atitudinea contemplativă care îl pune pe om în contact cu substanța absolută a lumii, a naturii.

În urma reformei Taika, promulgată în anul 645, se aplică sistemul de organizare rurală, a familiei și sistemul de taxe chinez. Tot în această perioadă a fost încurajat studiul clasicilor și învățăturii chineze. În secolul al IX-lea influența chineză se atenuează.

Primul act cu caracter „constituțional” pe care l-a avut Japonia a fost „Constituția în 17 articole” (Jūshichijō Kenpō). A fost promulgată în perioada timpurie de consolidare a statului centralizat nipon, adică în anul 604, de prințul Shōtoku, la Asuka. Această „constituție“ (kenpō) nu este propriu-zis o lege, ci mai mult o culegere de precepte morale și religioase adresate slujbașilor guvernamentali. Prin această „constituție”, prințul Shotoku a dorit și a reușit să creeze un stat centralizat și să pună capăt luptelor pentru putere din arhipelag. „Constituția” consfințește stările sociale ale epocii, punând deasupra întregii societăți pe împărat. Intenția prințului Shotoku era de a crea o putere centralizată în care atât pământul, cât și oamenii care-l lucrau, să fie puși sub controlul direct al împăratului, care să obțină veniturile de la clanuri (uji) sub formă de tributuri.

În anul 670 au fost organizate șase compartimente guvernamentale: al populației, al crimelor, al finanțelor, cel militar, cel legal și cel administrativ. Compartimentul populației supraveghea colectarea impozitelor și, împreună cu celelalte compartimente, administra proprietatea imperială și organizarea statală. Se poate spune că formarea statului tributal japonez s-a încheiat în secolul al VIII-lea prin organizarea a opt departamente ale guvernului central, care au fost ulterior desființate.

Denumirea acestei perioade este dată de numele localității în care se afla curtea imperială. Este o epocă extrem de importantă în istoria Japoniei datorită pătrunderii budismului, care a produs esențiale schimbări în civilizația vremii. În anul 552 sosește din Coreea o misiune diplomatică care a adus imagini ale lui Buddha (picturi pe drapele, baldachine sau în sutre; sculpturi). Noua religie a captivat curtea imperială și clasa nobiliară prin fastul ce însoțea slujbele.

În perioada imediat următoare au început să vină din China și Coreea numeroși artiști, cărturari, artizani, călugări trimiși în dar curții imperiale (era mai ușor de trimis oameni care să execute lucrările de artă decât de trimis produsele).

Un eveniment semnificativ al perioadei Asuka este apariția textelor scrise, inexistente până atunci în arhipelag, fapt ce oferea posibilitatea păstrării informațiilor. Apar primele cărți Manyōshū și Kojiki (scrise cu caractere chinezești).

Pictura, artă perisabilă datorită materialului fragil, s-a păstrat doar pe panouri cu caracter religios. Este realizată în lac amestecat cu misuda – un ulei special. Aceste lucrări sunt cunoscute ca aparținând genului de pictură misuda-e. Stilul lucrărilor este foarte abstract, spațiul bidimensional, asemănăntor picturii chineze a Celor Șase Dinastii.

Perioada Nara (710-794)
Articol principal: Perioada Nara.

Statuia „Marele Buddha” la Nara, 752 d.Hr.
Heijō-kyō (actualmente, Nara) a fost prima capitală permanentă a Japoniei (când a fost mutată de la Fujiwara-kyō în 710), dar a fost mutată în orașul Heian-kyō (actualmente, Kyoto) în 794 după ce orașul căzuse sub dominația bogatelor temple budiste începând cu ca. anul 750. Atât Nara cât și Heian-kyō au fost construite cu intersectarea străzilor la 90º, după modelul orașului chinezesc Chang’an (actualmente, Xi’an).

Perioada include și cei zece ani când capitala a fost la Nagaoka-kyō (784-794).

Din punct de vedere politic, perioada poate fi văzută ca o luptă pentru putere între clanul Fujiwara și fracțiuni compuse din familiile Tachibana și Ōtomo. Puternicul clan Fujiwara a controlat viața politică a perioadei prin faptul că fiecare împărat s-a căsătorit cu o fiică din clanul Fujiwara, împăratul abdicând apoi de îndată ce avea un fiu, retrăgându-se la vreo mănăstire. Astfel, liderul clanului Fujiwara era totdeauna tatăl-socru al împăratului și autoritate tutelară a moștenitorului legal.

Evul Mediu in Japonia
Articol principal: Perioada Kamakura.
După ce forțele lui Minamoto no Yoritomo au învins clanul Taira în Bătălia de la Dan-no-ura în 1185, Yoritoma și-a dat titlu ereditar de șogun și a stabilit capitala la Kamakura, lăsând împăratul domnească la Heian-kyō, dar numai cu numele.

În secolul al XIII-lea, Japonia a fost confruntată cu singura invazie din istoria ei medievală. Mongolii, care au cucerit părți din China și Coreea, în anul 1274 pornesc cu o flotă puternică spre insulele japoneze. Sunt respinși, dar în anul 1281 mongolii reiau atacul cu o flotă mai puternică și mai numeroasă. Sunt însă din nou înfrânți datorită condițiilor climatice neașteptate. Un taifun va distruge flota mongolă, și astfel Japonia este salvată de la cucerire. Acest taifun este numit de către poporul japonez „kamikaze”, adică „vânt divin”.

Takezaki suenaga ekotoba3

Ashikaga Takauji
Articol principal: Perioada Muromachi.
-1336. Începe marea schismă imperială care va dura pană în anul 1392, supranumită și perioada Celor Două Curți (Nabokucho). Go-daigo își instalează o curte dizidentă la Yoshino. Ashikaga Takauji îl recunoaște ca împărat Komyo la Kyoto (curtea din nord).
-1338. Ashikaga Takauji ia titlul de shogun și îl va transmite descendenților săi până în 1573. Continuă războiul civil .
-1350-1450. Înflorirea dramei lirice No. Vârsta de aur a esteticii zen (aranjamentul floral, arta grădinilor, ceremonia ceaiului).
-1358 După moartea lui Takauji urmează Ashikaga Yoshiakira.
-1368 Succesiunea lui Ashikaga Yoshimitsu. Raporturi diplomatice cu China.
-1392 Shogunul Ashikaga Yoshimitsu mijlocește reunificarea dinastiilor imperiale. Go-komatsu devine unicul împărat.
-1395 Abdicarea lui Yoshimitsu. Acesta va guverna de la Pavilionul de aur până la moartea sa 1408. Oficial ca shogun îi urmează Yoshimochi .
-1420-1506 Trăiește marele peisagist Sesshu Toyooda, adept al picturii chineze.
-1444 Moartea lui Zeami, important scriitor de piese No.
-1449 Țara este condusă de Yoshimasa, al optulea shogun Ashikaga, până în anul 1474.
-1450 Se creează celebra grădină din pietre de la templul Ryoan-ji din Kyoto.
-1467-1477 Războiul Civil Onin, lupte feudale, sărăcirea familiei imperiale.
-1479 Sdhiksgs Yoshimasa construiește Pavilionul de Argint. Se stabilește ritualul ceremoniei ceaiului (cha no yu)
-1534 Se naște Oda Nobunaga și moare la 1582 .
-1543 Nave portugheze ajung în insula Tanegashima în apropiere de Kyushu. Se introduc în Japonia armele de foc europene .
-1549 Sosirea misionarului Francois Xavier în Kyushu odată cu primele misiuni religioase iezuite .
-1560 Încoronarea împaratului Ogimachi.
-1568 Oda Nobunaga devine shogun .
-1571 Portul Nagasaki se deschide comerțului cu străini sub patronajul daimyo-ului local Omura Sumitada care se convertește la creștinism în 1562 . Oda Nobunaga distruge mănăstirea de la Heizan.
-1573 Prima biserică creștină la Kyoto. Oda Nobunaga îl intemniteaza pe shogunul Ashikaga Yoshiaki cu care eveniment ia sfârșit shogunatul Ashikaga.
Articol principal: Perioada Azuchi-Momoyama.

Perioada „feudală” a istoriei japoneze, a fost dominată de două puternice familii regionale (daimyō) și de dominarea militară a războinicilor și se întinde între secolele al XII-lea și al XIX-lea. Acest interval de timp se împarte în perioade mai mici care poartă numele șogunilor care au dominat epoca.

Primul contact cu Vestul a avut loc în 1542, când un vas portughez a fost abătut de un taifun de la itinerariul său spre China, și a aruncat ancora în Japonia. Armele de foc introduse de portughezi au schimbat foarte mult arta războiului în era Sengoku, culminând cu bătălia de la Nagashino unde Nobunaga Oda a folosit aproximativ 3.000 de pușcași (teppō ashigaru), care au redus mult puterea samurailor. În secolul care va urma comercianți din Portugalia, Olanda, Anglia și Spania au sosit aici, ca misionari iezuiți, dominicani sau franciscani, din care mulți au fost supuși martirizării și au devenit sfinți.

Oozutu
Perioada Kamakura (1185-1333)
Articol principal: Perioada Kamakura.
După ce forțele lui Minamoto no Yoritomo au învins clanul Taira în Bătălia de la Dan-no-ura în 1185, Yoritoma și-a dat titlu ereditar de șogun și a stabilit capitala la Kamakura, lăsând împăratul domnească la Heian-kyō, dar numai cu numele.

În secolul al XIII-lea, Japonia a fost confruntată cu singura invazie din istoria ei medievală. Mongolii, care au cucerit părți din China și Coreea, în anul 1274 pornesc cu o flotă puternică spre insulele japoneze. Sunt respinși, dar în anul 1281 mongolii reiau atacul cu o flotă mai puternică și mai numeroasă. Sunt însă din nou înfrânți datorită condițiilor climatice neașteptate. Un taifun va distruge flota mongolă, și astfel Japonia este salvată de la cucerire. Acest taifun este numit de către poporul japonez „kamikaze”, adică „vânt divin”.

Takezaki suenaga ekotoba3

Ashikaga Takauji
Perioda Muromachi (Ashikaga) (1333-1573)
Articol principal: Perioada Muromachi.
-1336. Începe marea schismă imperială care va dura pană în anul 1392, supranumită și perioada Celor Două Curți (Nabokucho). Go-daigo își instalează o curte dizidentă la Yoshino. Ashikaga Takauji îl recunoaște ca împărat Komyo la Kyoto (curtea din nord).
-1338. Ashikaga Takauji ia titlul de shogun și îl va transmite descendenților săi până în 1573. Continuă războiul civil .
-1350-1450. Înflorirea dramei lirice No. Vârsta de aur a esteticii zen (aranjamentul floral, arta grădinilor, ceremonia ceaiului).
-1358 După moartea lui Takauji urmează Ashikaga Yoshiakira.
-1368 Succesiunea lui Ashikaga Yoshimitsu. Raporturi diplomatice cu China.
-1392 Shogunul Ashikaga Yoshimitsu mijlocește reunificarea dinastiilor imperiale. Go-komatsu devine unicul împărat.
-1395 Abdicarea lui Yoshimitsu. Acesta va guverna de la Pavilionul de aur până la moartea sa 1408. Oficial ca shogun îi urmează Yoshimochi .
-1420-1506 Trăiește marele peisagist Sesshu Toyooda, adept al picturii chineze.
-1444 Moartea lui Zeami, important scriitor de piese No.
-1449 Țara este condusă de Yoshimasa, al optulea shogun Ashikaga, până în anul 1474.
-1450 Se creează celebra grădină din pietre de la templul Ryoan-ji din Kyoto.
-1467-1477 Războiul Civil Onin, lupte feudale, sărăcirea familiei imperiale.
-1479 Sdhiksgs Yoshimasa construiește Pavilionul de Argint. Se stabilește ritualul ceremoniei ceaiului (cha no yu)
-1534 Se naște Oda Nobunaga și moare la 1582 .
-1543 Nave portugheze ajung în insula Tanegashima în apropiere de Kyushu. Se introduc în Japonia armele de foc europene .
-1549 Sosirea misionarului Francois Xavier în Kyushu odată cu primele misiuni religioase iezuite .
-1560 Încoronarea împaratului Ogimachi.
-1568 Oda Nobunaga devine shogun .
-1571 Portul Nagasaki se deschide comerțului cu străini sub patronajul daimyo-ului local Omura Sumitada care se convertește la creștinism în 1562 . Oda Nobunaga distruge mănăstirea de la Heizan.
-1573 Prima biserică creștină la Kyoto. Oda Nobunaga îl intemniteaza pe shogunul Ashikaga Yoshiaki cu care eveniment ia sfârșit shogunatul Ashikaga.
Perioada Edo (1603-1868)
Articol principal: Perioada Edo.

Tokugawa Ieyasu
În prima parte a secolului al XVII-lea, Șogunatul Tokugawa a bănuit că toți comercianții sau misionarii erau spioni ai puterilor europene. Din această cauză intrarea lor în Japonia a fost controlată cu strictețe din ordinul personal al șogunului. Un marinar englez pe nume William Adams, călătorind pe un vas olandez, a eșuat pe coastele Japoniei în 1600. El a reușit să-l impresioneze pe șogunul Tokugawa Ieyasu, învățându-l arta navigației, astronomie și matematică și a devenit samurai onorific, primind o moșie considerabilă. Când englezii din Compania Indiilor de Est au ajuns aici in în 1616 ei au cerut ajutorul lui Adams ca favorit al șogunului ca să construiască prima fabrică dar și un soi de agenție de comerț. În cele din urmă însă Japonia i-a silit pe toți străinii să plece și a blocat toate relațiile cu lumea exterioară, cu excepția unor relații comerciale restrânse cu negustorii olandezi și chinezi în orașul Nagasaki.

Câteva ciocniri cu Rusia i-au permis șogunului să-și extindă puterea asupra insulei Hokkaidō și a Sahalinului (în 1807) dar politica de excludere a continuat. Izolarea va mai dura circa 200 de ani, până când pe data de 8 iulie 1853, comandantul Matthew Perry al flotei americane cu patru nave de luptă – Mississippi, Plymouth, Saratoga, și Susquehanna – a intrat în golful orașului Edo (Tokio) și și-a afișat puterea de distrugere a tunurilor de pe vase. El a cerut ca Japonia să iasă din izolare și să facă comerț cu Vestul. Aceste vase au primit numele de kurofune („nave negre”).

În anul următor Perry s-a întors cu șapte nave de luptă și prin Convenția de la Kanagawa (31 martie 1854) l-a forțat pe șogun să semneze tratatul de pace și neutralitate dintre Japonia și Statele Unite. În doar 5 ani Japonia avea să semneze astfel de tratate și cu celelalte puteri occidentale. (Tratatul Harris cu SUA a fost semnat pe 29 iulie 1858.)

Stările sociale în Japonia Evului Mediu
În societatea Evului Mediu japonez existau două mari categorii de stări sociale: una dominantă și una subordonată celei dintâi. Fiecare dintre aceste categorii aveau ca principiu de organizare internă sistemul piramidei sociale.

Astfel, în cazul stărilor dominante putem recunoaște la baza piramidei luptătorii numiți samuraii. Aceștia erau cei care îi apărau pe ceilalți membri ai stării dominante, adică pe nobil, pe shogun și pe împărat. Este interesant de observat legătura care exista între aceste stări, având în vedere faptul că nu putem vorbi de un nobil fără a-l considera un samurai, sau de un shogun excluzând faptul că acesta este un important nobil feudal. Asupra tuturor domnea, din vârful piramidei, împăratul, reprezentant al cerului și al pământului, o autoritate spirituală niciodată pusă sub semnul întrebării, dar deseori constrânsă a rămâne în afara vieții politice. Țara, condusă teoretic de împărat, era în fapt guvernată de către shogun sau de puternice familii nobiliare, în ambele cazuri prin intermediul samurailor.

Piramida stărilor subordonate era formată din categoria țăranilor, care reprezentau starea productivă a întregii societăți medievale japoneze. Cu toate că se aflau în categoria stărilor subordonate, artizanii și meseriașii ajung să se afirme, prin măiestria artei lor, atât la nivelul stării lor sociale cât și la cel al stărilor dominante. Negustorii și cămătarii erau o categorie socială alcătuită din oameni înstăriți, dar aceștia nu s-au bucurat niciodată de onoruri mai mari decât le oferă apartenența lor la stările subordonate. Apărută mai târziu, starea orășenilor este cea care a reușit să creeze o civilizație urbană, aflată în contrast cu cea rurală. Între cele două piramide, la cel mai de jos nivel, se afla starea repudiaților. Aceștia nu pot fi incluși în nici una din cele două „piramide” ale stărilor sociale medievale japoneze, pentru că ei nu erau subordonați unei anumite stări dominante, sau dominate, ci erau la mila societății japoneze în ansamblul ei.

Autoritatea împăratului, chiar și numai formală, era recunoscută de către toate stările sociale, indiferent că aparțineau stărilor dominante sau celor subordonate.

Stări dominante
împăratul Japoniei medievale
shogunul
daimyo – nobilul feudal
samuraiul
Stări subordonate
țăranul Japoniei medievale
artizanul (meseriașul) Japoniei medievale
negustorul și cămătarul Japoniei medievale
orășeanul Japoniei medievale
Instaurarea Perioadei Meiji (1868-1912)
Articole principale: Perioada Meiji și Restaurarea Meiji.

Fotografie alb-negru a împăratului Meiji al Japoniei.
Interesul navigatorilor occidentali s-a îndreptat cu precădere spre zonele sudice ale globului, spre „Indii”, iar pe liniile de navigație între Pacific, Atlantic și Oceanul Indian străbăteau îndeosebi emisfera sudică. Dar, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe măsura creșterii nevoii de noi piețe de desfacere a diferitelor produse industriale, s-a impus necesitatea formării unor escale suplimentare, deși secundare, în partea de nord a Ecuatorului, în zona Pacificului, deci și în arhipelagul nipon.

După un secol de contact direct cu Europa, început prin naufragiul unor portughezi pe țărmul japonez în anul 1543, Japonia și-a închis porțile în anul 1638, intrând într-o perioadă de izolare aproape totală față de lumea din afară, izolare pe care avea să o mențină timp de mai bine de două sute de ani.

Sub influența ideilor sociale și politice de origine europeană aduse de acești navigatori, mulți tineri nobili și samurai, care nu mai dispuneau de mari avuții, își puneau problema regenerării și progresului țării, prin introducerea reformelor economice. În același timp, pătura tot mai numeroasă și mai înstărită a comercianților, deși discreditată de regim, a ajuns să-i crediteze pe shoguni, pe înalții demnitari și nobili cu sume importante. Dispunând de forță economică și de capital, ei revendică cu o cutezanță mereu sporită poziții noi în stat, și protestează cu tot mai multă îndrăzneală împotriva abuzurilor și confiscărilor; ei solicită transformări politice și sociale.

La rândul său, țărănimea a recurs cu tot mai mare intensitate la revolte, care au subminat serios regimul shogunatului. Tot nemulțumiții invocau numele împăratului ostracizat, apelând la aristocrația de curte (kuge), de asemenea, sărăcită și desconsiderată. Pe acel fond general de dezamăgire și nemulțumire a renăscut, începând cu secolul al XVIII-lea, cultul împăratului și s-a pregătit, astfel, intelectual și ideologic, calea restaurării împăratului în rosturile sale politice de care fusese deposedat.

Satsuma-samurai-during-boshin-war-period
Încă în anul 1715, în lucrarea „Istoria Marii Japonii”, scrisă la inițiativa nobilimii din ținutul Mito, se insista asupra importanței familiei imperiale. În același scop s-a alăturat și efortul intelectualilor de a diminua influența civilizației chineze și de a revigora vechea religie japoneză, shinto, prin opoziție cu confucianismul și budismul. Omul de cultură japonez Mataori a pus accentul, în câteva din lucrările sale, pe caracterul divin al originii împăratului, iar istoricul Rai Sanyo (1780-1832) și-a propus să stabilească fundamentele istorice ale guvernării directe de către împărat.

Efectul unor contacte și schimburi comerciale tot mai intense cu Europa și S.U.A., deși impuse prin violență, a fost rapid și spectaculos, chiar benefic pe diferite planuri pentru societatea japoneză. Sosirea masivă a negustorilor străini, îndeosebi după anul 1858, a dus la transformarea portului Yokohama într-un însemnat centru comercial, din ale cărui antrepozite cantități mari de mărfuri invadau piața japoneză. Între anii 1859 și 1868 valoarea comerțului exterior japonez a crescut de la numai 2 milioane la 35 milioane dolari. Străinii cumpărau din Japonia mătase, bumbac, hârtie, ceai, uleiuri, cupru etc. și le vindeau japonezilor nave, arme, mașini și diferite obiecte metalice, stofe de lână, țesături din bumbac și cânepă, unelte de pescuit etc.

Preponderența accentuată a importului față de export a cauzat scurgerea aurului în afara granițelor Japoniei. Această pierdere de aur și dezechilibrarea sistemului monetar au provocat o gravă inflație. Totodată, concurența mărfurilor străine a dus și la ruinarea producției manufacturiere și meșteșugărești autohtone. Modificări însemnate s-au produs și în producția agricolă, datorită solicitărilor externe masive de ceai, mătase și a altor produse. Pe de altă parte, s-a constatat apariția, în număr din ce în ce mai mare, a unor întreprinderi industriale în ramurile industriei ușoare, a arsenalelor și șantierelor navale, a unor întreprinderi metalurgice etc., ceea ce a însemnat constituirea și creșterea puterii burgheziei japoneze.

Criza în care se afla regimul shogunatului fiind profundă, adversarii cercurilor conducătoare din Edo au profitat de această situație, prin semnarea unor tratate inegale cu Occidentul (cum ar fi cel de la Kanagawa încheiat în anul 1854) pentru a ataca deschis și decisiv regimul existent, acuzându-l de incapacitatea de rezistență presiunilor străine.

Opozanții l-au abandonat, pe rând, pe shogun, și s-au adunat în jurul împăratului din Kyoto. În acel climat de criză politică s-au intensificat asasinatele cu caracter xenofob, exaltărilor naționaliste căzând victime ruși (1859), francezi și olandezi (1860), britanici (1861).

Ciocnirile dintre adepții restaurării puterii imperiale și cei care susțineau regimul shogunal, sporadice un timp, au luat o întorsătură decisivă începând din martie 1860 când a fost asasinat prim-consilierul shogunului, Ii Naosuke. Caracterul răscoalelor, mișcărilor și acțiunilor din perioada următoare acestui eveniment au purtat o tentă atât antifeudală, cât și una anticolonialistă. În fruntea acestor mișcări de mase se aflau samuraii cu vederi reformiste care au reușit să-și alăture burghezia, țăranii și intelectualii. Lupta armată împotriva shogunului a fost declanșată în provincia Choshu, în anul 1865. Abia în iulie 1866 forțele armate shogunale i-au putut înfrunta pe răsculați, dar au fost înfrânte.

În februarie 1867, împăratul Kōmei moare, urmându-i la tron fiul său Matsuhito (Meiji), în vârstă de numai 15 ani. Tânărul monarh avea sprijinul forțelor militare ale provinciilor Satsuma și Tosa. Shogunul Tokugawa Yoshinobu (ian. 1867 – nov. 1867) ajunsese, practic, lipsit de orice sprijin armat, fapt pentru care, pe data de 8 noiembrie 1867, a renunțat la funcțiile sale. După abdicare, acesta nu și-a făcut seppuku, așa cum ar fi cerut tradiția, ci a trăit un timp în obscuritate, și mai târziu a fost primit la curtea imperială. Liderul forțelor imperiale, Saigo Takamori, și liderul forțelor shogunale, Katsu Kaishu, s-au întâlnit și au discutat predarea pașnică a puterii.

Cu toate că shogunul acceptă restaurația și își retrage trupele la Osaka, la sfârșitul lui ianuarie 1868, alte forțe Tokugawa încearcă să recucerească Kyoto dar sunt înfrânte de către forțele din provinciile Satsuma, Choshu și Tosa. Războiul Boshin, între anii 1867 și 1868 a dus la desființarea șogunatului. Bătălia finală s-a dat la Toba-Fushimi. Această bătălie practic încheie dominația familiei Tokugawa!

Sursa : Wikipedia

Standard

Omul n-a fost niciodată primitiv

Alo, evolutionistii, domnii atei care credeți în teoria evoluției și în alte bazaconii ale eugenistului de Darwin.
Pe lângă ca individul era un descreierat cu porniri neonaziste, ca doar el a venit cu teoria privind selecția naturala, teoria sa e varza.
Ca exista asemănări intre om și maimuță, da, dar ca sa fim corecți, toate speciile au un strămoș comun.
Maimuța poate fi considerata cel mult varul primar al omului.
Dovada ca teoria evolutionista nu stă în picioare, este însăși arheologia care ne arata ca omul n-are un trecut istoric de primată, ci dimpotrivă, arheologia ne arata ca înainte noastră omul așa zis primitiv, a fost mai evoluat decât omul zilelor noastre.
Ce înseamnă acest lucru? Ca pica teoria evoluției. Din moment ce au existat civilizații mult mai evoluate în trecutul îndepărtat al speciei umane, teoria cum ca omul a evoluat de la homo sapiens la ceea ce este astăzi, cade.
Rusinica, domnii atei!
Sa îmi explice deștepții de atei de ce astăzi omul evoluat nu poate sa reproducă o piramida antica? Totuși, acum au toată tehnologia la dispoziție, cei din antichitate aveau la dispoziție doar niște liene. Cu toate acestea au ridicat blocuri de piatra de peste 2000 de tone.
Numai vorbesc ca în deşert se găsesc urme ale unei explozii nucleare din urma cu sute de mii de ani.
Istoria e ciclica băieți și noi nu facem decât sa o repetam la nesfârșit. Sau cel puțin pana dispare planeta.
Alte dovezi sunt geometria avansată, calculele matematice, cunoștințele medicale și cele astronomice pe care le stapaneau destul de bine strămoșii omului contemporan.

Luați de aici, dragi atei care nu credeți decât în ateism și evoluția omului de astăzi.

Egiptenii antici tratau unii bolnavi cu pâine mucegăită. Mulți nu înțelegeau de ce.
După 5.000 de ani (in 1928), omul de știință Alexander Fleming a descoperit că pâinea care intră în putrefacție produce o ciupercă numită Penicilium, din care derivă penicilina, un puternic antibiotic în tratarea unor tipuri de bacterii.
Nimic nou sub soare!

Standard

Dragă generație android

Draga generație android, probabil ca nu știi foarte multe despre istorie, dar vreau sa-ti reamintesc ca în 1918, în plina pandemie de gripa spaniola, străbunii noștri s-au adunat la Alba Iulia pentru a sărbători unirea.
Fără măști, fără nimic. Nu le-a fost teama sa se prindă în hora.
Și tu ce faci acum, draga generație android?
Te ascunzi sub pat?
De ce ti-e frica? De ce te lași manipulata de fraierii din online și din media? Fraierii aia din online sunt plătiți sa te manipuleze.
Draga generație android, știu ca ești alergica, panicoasa, ca-ti place tot ce e anti romanesc și vine din afară. Știu ca ești cu progresul pe buze, ca scrii mai degrabă în engleza decât în romana, dar vino – ți în fire, nu te mai lasa manipulata. Mai știu și ca nu ești în stare sa-ti gătești o tigaie de cartofi prăjiți și ca ai muri de foame daca ar dispărea fast food -urile.
Draga generație android, învață să iubești România, respecta valorile acestei tari, cumpără produse românești, nu mai vota globalisti, sexomarxisti, psd-isti, liberal -useristi sau alți hoți puși pe capatuiala.
Învață să gândești cu propia minte, draga generație android.
Încetează sa te mai lași manipulata de pro coviduti.
Nu te mai uita în gura așa zișilor reformisti!

Standard